Din eseul „Portretul lui Dorian Gray”, între dandysm şi fascinaţia înveninării. Un imaginar decadent

Atracţia infernală parcurge secolul al XIX-lea într-o manieră subversivă, devenind vizibilă în anumite formule meforice de artă, dar şi într-o zonă underground, obscură în comparaţie cu setul de norme impus de societatea londoneză de un anumit calibru. E de altfel o constantă a culturii europe tendinţa de izbucnire a unor forme de devianţă şi negativitate, de iraţional şi exuberanţă (manifestată vizibil în zona marginalităţii sau a formelor ce scapă, prin artisticitatea lor, unor matriţe uniformizante) în momente social-istorice dintre cele mai ordonate şi ordonatoare, aşa cum este, desigur, şi cazul burghezei victoriene.
În legătură cu halucinogenele (şi cu otrăvurile, aflate în directă conexiune), întreg secolul al XIX-lea reprezintă un cadru de studiu extrem de interesant, mai ales în ceea ce priveşte spaţiul britanic şi cel francez. Cu atât mai mult sunt esenţiale însă ultimele decenii ale acestei epoci, având în vedere atitudinea decadentistă. E vorba aici espre căutarea panaceului universal, acea obsesie a „mesianismului” medical, a medicamentului providenţial (asociat în această perioadă cu opiul şi derivatele sale) ce caracteriza trecerea de la o paradigmă a „vrajitoriei”, a substanţei elaborate cu intervenţia practicilor oculte, demonice, la paradigma ştiinţifică şi la naşterea toxicologiei moderne. Substanţa cu proprietăţi halucinogene va fi percepută de diferitele paliere ale imaginarului (social, literar ori medical) ca fiind pe rând un remediu miraculos sau o substanţă demonică. Spaţiul literaturii (şi artei în general) stabileşte la rândul său o relaţie chiar mai problematică cu halucinogenele, între care în acest veac primează opiaceele, fiecare cu momentul său de „glorie”. Melancolia, l’ennui, le mal de siecle, nevoia de ideal şi angoasa sfârşitului, căutarea de absolut şi a acelor „paradisuri artificiale”, găsesc în halucinogene formula perfectă de evaziune. Teritoriile opiacee sunt însă presărate de topoi infernali, de permanenţă şi absolut îmbinate cu efemerul, de beatitudine şi neantizare a fiinţei, de experienţă vitală totală şi moarte. Artistul modern e însă captiv, pe filieră baudelairiană, al atracţiei pentru neant, pentru destrucţie, pentru infernal. Estetismul, mentalitatea fin de siecle, căutarea de paradisuri artificiale în halucinaţia opiacee, atracţia pentru morbiditate (existenţa decadentistă însăşi fiind o formulă de insinuare a morţii în cotidian), pentru rafinament excesiv şi desigur, dandysmul, configurează un spaţiu căruia viziunea şi personalitatea lui Oscar Wilde îi aparţin în mod firesc şi bineînţeles, asumat.