Andrada Fatu-TutoveanuIn doua dintre carţile sale cu caracter autobiografic (mai pregnant decat celelalte, Paula (netradusa inca la noi) si Tara mea inventata (Humanitas, 2005), Isabel Allende isi recunoaste retrospectiv un statut paradoxal atunci cand vorbeste despre abordarea feminismului. Redactor la o revista cu indrazneli in domeniu (e vorba de anii ’60-’70), intretinandu-si uneori singura familia si indeplinind o serie de roluri ce o promovau in stricta modernitate, accepta totusi tacit regulile nescrise ale societatatii inca misogine (machismo e termenul utilizat de scriitoare). Era obligata si formatata cumva psihologic, in ciuda registrului larg de activitati socio-economice, sa se conformeze rolului de gospodina clasica, cu univers limitat si o vointa ingradita. Evolutia sa, care probeaza un destin de excepţie, demonstreaza nu numai depasirea acestor bariere, ci si deveniri succesive neasteptate care, iesind cu succes din dilema feminista, trec in spatiul unei realizari cat mai desavarsite a feminitatii. Eroinele sale, avataruri, de ce nu, ale diferitelor epoci de cautari, de registre, oglindesc, dincolo de spiritul comun, ipostazieri speciale care apartin spiritual unui spatiu specific: acea tara din nostalgia si sufletul lui Allende, un Chile de purtat cu sine ca o harta interioara, identitara.
*
Eliza Sommers, eroina Fiicei norocului, se naşte sub o stea ambigua, apartenenta ei ambivalenta cheama la calatorie, apartine şi nu aparţine lumii din Valparaiso în care traieşte, fundamentata dual: între spatiul absurd (Anglie imaginara si casa de papusi) al lui Miss Rose şi realitatea tangibila, persistenta in arome si mirosuri tari a bucatariei creole guvernata de Mama Fresia.
Atenta la filiatii, Allende ii ofera Elizei o genealogie duala, dupa criteriul unei opozitii patern/matern: tatal, ratacitorul, iar mama, femeia uitata, abandonata, anonima, fara destin indvidual. Toate aceste dúbluri (al apartenentei etnice, paidetice etc.) marcheaza o existenta fracturata, care se cauta si are iluzia regasirii in povestea de dragoste cu Joaquin Andieta. Autosuficienta acestei prime iubiri se desface, se fragmenteaza, apoi se pierde incet pe drumul ei catre Andieta cel plecat in „goana dupa aur”. Eliza contempla, schimbata, o realitate devenita din ce in ce mai palpabila: povestea care ii justifica aventura clandestina n-a mai ramas ancorata in real decat prin cateva scrisori. Probe reale ale unei iluzii, cum e insasi iubirea pe care cei doi o pierd in experienta majora pe care o traiesc (separat), ele vor fi distruse fara o alta motivatie aparenta decat aceea ca nu se mai justifica in planul interior. Imortalizate in fotografie inainte de a fi distruse, ele trec in alt univers ontologic, continuand sa persiste in memoria unei imagini, suficient pentru a nu-si mai justifica dublura in lumea reala. Mai mult, cum fotografia se adreseaza ca un mesaj de departe lui Miss Rose, ele poarta si semnificatia de cod feminin de comunicare in plan intuitiv: cealalta va sti in fine ce justificase calatoria, disimularea, tacerea fiicei sale adoptive. Miss Rose anticipase in fapt experienta Elizei, descriind si ea una dintre acele harti itinerante mai intai in plan real, apoi imaginar. Pictata la dorinta sa cu trei maini – gest citit ca scandalos de fratele puritan – Miss Rose va comunica si ea prin imagine, relatand despre subtilele gesturi de continuare in plan narativ a unicei sale aventuri erotice.
Copila, in absenta unei justificari identitare, Eliza se imagina fiica a unui naufragiu, simtind cumva in vine tresaririle marii, universul tatalui sau. Inevitabil, datorita chemarii sangelui si apei, va deveni o calatoare a marii, parcurgand-o, in timp ce pierdea mii de piei protectoare, in burta sordida a unui vapor. Oceanul va incheia cu fata pactul insangerat (calatoria e marcata de imaginea sangelui care curge la nesfarsit in urma pierderii copilului pe care il purta) al libertatii necautate, nebanuite anterior. Invelisurile artificiale ale fiintei sale cad, cojindu-se de pe trup sub mainile cunoscatoare ale doctorului chinez care ii va desface (fara semnificatii erotice la inceput), simbolic, toate vesmintele victoriene, incepand cu corsajul stramt. Pentru Eliza incepe o a doua etapa – dupa educatia eterica, de pension si avertismentele infricosatoare ale Mamei Fresia – a feminitatii dar si feminismului sau: aceea a disimularii in masculinitate. In fata libertatii fizice pe care i-o dau vesmintele barbatesti, Eliza pare a nu-si mai dori sa recapete vreodata accesoriile feminitatii ori comportamentele acesteia. Necesara disimulare devine o a doua natura, iar Eliza isi va descoperi, in urma pierderii copilului si a diverselor invelisuri exterioare, o latura noua (pe care o asociaza instinctiv, stereotipic, masculinitatii), asimilate in absenta celeilalte laturi, marcata pentru un timp ca linie intrerupta si exprimata simbolic de absenta temporara a menstruatiei. Regasirea feminitatii coincide cu etapele cautarii lui Joaquin, ci cu trairea tot mai profunda a apropierii de Tao. Eliza isi redescopera corpul, erotismul, gesturile de feminitate catre barbatul de care, paradoxal, se indeparteaza fizic pe masura ce se fundeaza o relatie amoroasa, dupa ce existase acea nuditate totala in relatia medicala. Eliberata, noua Eliza nu va avea nevoie sa fie descoperita de Tao, ci isi va asuma feminitatea cu o hotarare cunoscatoare. Este ea cea care alege sa revina la vesmintele feminine fara a fi provocata, cea care distruge scrisorile pe care le purtase cu sine peste tot si care ii declara lui Tao, constienta pentru prima data: „-Sunt libera”.
*
Paula este cea mai tragica ipostaziere a feminitatii literarizate de Allende, cu atat mai mult cu cat este cartea unei realitati: fiica scriitoarei va intra la nici treizeci de ani in coma in urma unei boli ereditare si dupa un an de tacere va inceta din viata. Destinul ei intrerupt ireversibil de boala va lasa loc unor mari interogatii privind istoria sa neterminata si mai ales pe cea a femeii care ii este mama si care isi simte destinul primordial ratat cumva de disparitia fiicei. Boala Paulei, care echivaleaza cu o disparitie lenta (dar definitiva) se contureaza ca o harta de intrebari ale mamei, adresate femeii tacute din fata sa dar mai ales siesi. In absenta, marcata de o corporalitate fantomatica, Paula ramane enigmatica pentru mama, care, desi ii cunoaste contururile vizibile, evenimentiale si poseda toate probele fizice (toate obiectele ce-i apartinusera unei fiinte rupta cumva dinainte de materialitate prin putinatatea posesiunilor) simte ca ceva scapa intelegerii, poate acea misterioasa si neasteptata rupere de lume. Mama, cea care crezuse in comunicarea initiata inca dinainte de nastere, e surprinsa de criza majora si totusi e singura care poate veni in ajutor, reconstituind legatura originara, ce era fixata in acea retea de neevitat a solidaritatii materne si deci profund feminine. Acestei cunoasteri aparent fara fisura ii scapa totusi ceva esential, enigma tacerii din care Paula va reveni sau nu si de aici drama interogativa. Nevoia scriiturii se manifesta intr-o harta ancestrala de oferit la trezire fiicei (acea trezire pe care un saselea simt o avertizeaza pe Isabel ca nu se va mai produce), dar are mai ales rolul unei autoreflectii: ce a pierdut, unde s-a ratat in gestul sau matern daca s-a putut intampla desprinderea spiritului Paulei de trup si de ce nu a anticipat nici o clipa acest act definitiv, ignorandu-l pana in ultima clipa. Este o continua cautare a unei absente, a unei omisiuni si cu toate ca nu recunoaste explicit, undeva pe parcurs are loc revelatia necesara a individualitatii si independentei fetei devenita femeie, undeva gaseste proba fugara ca Paula isi conturase o existenta proprie si isi asumase cu toata luciditatea moartea (asa cum o vazuse in vis), dincolo de orice comunicare, intr-un spatiu interior al solitudinii absolute. De aici (punct invizibil, disimulat in textura volumului, dar care exista cu necesitate in logica sa), incepe cautarea acelei femei care fusese in fapt Paula, necunoscuta mamei si despre care isi doreste sa afle inainte de a-i da drumul. Paralel cu dependenta fizica, cu revenirea Paulei inconstiente la statutul infantil are loc paradoxala constientizare de catre mama a evolutiei sale, a maturitatii asumate, cu esecuri (subintelese) si impliniri marturisite. Paulei i se da drumul la final, atunci cand decizia de acceptare a mamei se suprapune dorintei testamentare a fiicei si cand pot, simbolic, sa treaca impreuna intr-o noua etapa: „Adio femeii Paula, bun venit Paulei-spirit” (t.n.) sunt cuvintele care incheie volumul, aceasta carte a dualului feminin, si fac trecerea fiicei in acel spatiu privilegiat - dar ingrat in acelasi timp - al memoriei.
*
Casa spiritelor reuneste multiple destine feminine, abunda in istorii si totusi spiritul comun al acestor femei e usor de identificat, acea reeditare existentiala necesara pentru a reuni toate experientele in cautarea completitudinii. Reflectari in oglinda, ipostaze diferite ale aceeasi femei (o proba fiind si sinonimia cautata a numelor: Clara, Blanca, Alba si despre care se sugereaza ca va continua la alte descendente), fiecare are datoria de a materializa in registru propriu o existenta in care conceptul funamental este acela de libertate de a fi tu insuti. Levitand intr-un univers suprauman, propriu, inaccesibil, „Clara clarvazatoarea” va trai destinul subtil al insingurarii, al bucuriei de a fi cu sine intr-un univers ermetic, superflu, rafinat si indestructibil. Clarviziunea este mai mult decat o cauza a izolarii, e o urmare a existentei intr-un univers lipsit de contururile dure ale realitatii. Clara va relua la unul dintre palierele existentei sale destinul intrerupt brusc al surorii sale, careia ii vizualizeaza moartea, ii reia logodna cu Esteban Trueba, ani mai tarziu si va realiza casatoria care nu avusese loc intre acesta si Rosa. De altfel, destinele se mostenesc (ereditatea fiind un cuvant-cheie la Isabel Allende), iar Alba va avea acelasi par verde ca si fata moarta prematur, va fi si ea victima a unor nefaste conflicte politice, mai mult, va reedita imaginatia maladiva a acesteia pictand pe o fresca animalele monstruoase pe care Rosa le broda intr-o panza interminabila. Alba este in fapt cea care, in logica fireasca a acestor ereditati amplificate va reuni un sir intreg de harti personale si pe care le va descifra cu crescanda indemanare: „caietele de povestit viata” ale bunicii Clara, amintirile bunicului despre Rosa, dragostea rebela si nevoia de independenta ale mamei, Blanca. In plus, Alba va unifica intr-o reflectie dublata tragic de suferinta aceste trasee, dobandind luciditate si forta: poate in final accepta maternitatea problematica, pe acea fetita (din nou un destin feminin) „a atator violuri”, moartea bunicului, indepartarea incerta a tuturor celor apropiati in exil. Purtatoare lucida a unor experiente fundamentale, ea isi dubelaza trairea in narativ, iar tragedia va echiva cu o eliberare: a fi indurat tortura si a se fi confruntat deja cu toata gama de slabiciuni si puncte vulnerabile echivaleaza cu a sti ca s-a eliberat definitiv de statutul de victima. Alba isi ia in stapanire destinul in singuratate, asumandu-si acel copil „mai ales al ei”, nedepinzand cu nimic de exterior. Ratacitoare solitara prin drama torturii, Alba va pastra ca spatiu pentru radacinile sale numai memoria, iar actul sau de scriitura, de reconstituire, este unul de fundamentare si desavarsire a propriei identitati.
Steaua, nr. 12/ 2006
Andrada Fatu-Tutoveanu
