Un Profesionist: Ştefan Borbély
Andrada Fătu-Tutoveanu
Propunerea revistei Contemporanul de a fi autoarea uneia dintre piesele de puzzle ale acestui dosar-portret al criticului şi eseistului Ştefan Borbély mi-a oferit posibilitatea unei retrospective şi, dacă mai era necesar, a recunoaşterii rolului pe care acesta îl joacă de mai mulţi ani în formarea unor noi (termenul e ingrat) generaţii de comparatişti. Perspectiva bidimensională de cititori fiind dublată pentru mine şi colegii mei de şansa de a-i fi fost pentru mai mulţi ani studenţi sau colaboratori (de a trece dincolo aşadar de o cunoaştere indirectă şi parţială, prin cărţile sale), recunosc ca paradoxală (fericită, dar şi ingrată) ipostaza de a scrie despre un om valoros aflându-te în acelaşi timp în proximitatea sa profesională. Domnul Ştefan Borbély mi-a fost din 2001 şi până în 2005 profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, cel dintâi cadru universitar cu care am studiat această disciplină şi care (nu numai din acest motiv) mi-a şi marcat definitoriu opţiunile ulterioare pentru acest domeniu de cercetare. In diversele sale ipostaze, de la profesia didactică la implicarea polemică din publicistică sau la organizarea şi moderarea de evenimente culturale, Ştefan Borbély a demonstrat mereu capacitatea de a echilibra formaţia academică, precizia detaliului sau lecturile erudite cu o deschidere (o combinaţie de spirit polemic şi ludic) pe care studenţii i-o recunosc şi de care se simt provocaţi. Privind înapoi într-un moment de bilanţ, apreciez aşadar ca pe o şansă importantă posibilitatea de a fi colaborat cu domnia sa (ca studentă, masterandă şi ulterior ca doctorandă a Catedrei de literatură comparată) în cadrul mai multor proiecte culturale, de cercetare, editoriale etc., ghidate de fiecare dată de domnia sa cu egal interes. Nu ştiu dacă e frecventă dublarea unui model livresc de unul uman, însă aici e cazul unei astfel de mărturisiri: am dorit să-i semăn deopotrivă în scriitură (vivace, polemică, însă elegantă şi armonioasă) ca şi în ipostaza sa de profesor (desăvârşit pregătit, sobru şi generos deopotrivă): scriitor şi dascăl Profesionist.
*
Apropiind lentila, am optat pentru a nota câteva idei pe marginea volumului semnat Ştefan Borbély, Despre Thomas Mann şi alte eseuri (Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2005). Integrată programatic unui tip universalist de lectură, ce pare a fi determinat structural („citesc tot, notează autorul – volume, publicaţii, reclame, fluturaşi primiţi pe stradă – din pură plăcere, chiar şi cărţile care mă exasperează...“), cartea are un caracter mărturisit compozit, prilejuind cititorului său un banchet de întâlniri şi senzaţii dintre cele mai diverse. Acestea sunt presimţite încă de la savurosul text despre Bon-Bon al lui Poe, aşezat „în loc de prefaţă“, text ce introduce printr-un joc faustic universul interpretativ extrem de rafinat al autorului. Deşi curge firesc ca tonalitate şi tehnică, fără fracturi între eseurile ce o compun, volumul poate fi totuşi secţionat tematic, aşa cum o mărturiseşte de altfel şi titlul, între o zonă principală, dedicată lui Thomas Mann şi o alta, mai variată la nivelul subiectelor, un evantai de lecturi şi analize de imagini oscilând între diverse paliere interpretative, de la literar, mitologic sau sacral, la
analiză psihoistorică ş.a.Capitolele Copiii în opera lui Thomas Mann (I. Tadgio, II. Nepo, III. Hanno) şi Tristan se ocupă, în economia ansamblului literar la care fac referinţă, nu de teme/subteme colaterale cum s-ar putea bănui, ci de structura esenţială a scriiturii autorului german. Perspectiva copilului şi bolii funcţionează aici ca simboluri ale artisticităţii şi morţii, autorul descifrând, cu ochiul exersat pe literatura lui Mann, nuanţe problematice ale viziunii filosofice ce stau la baza acesteia. Nota determinant funestă ce marchează copilăria la Thomas Mann este explicată în contextul dihotomiei nietzscheene între apolinic şi dionisiac, acea dualitate persistentă între rigurozitate, disciplină, luminozitate şi factorul de artisticitate şi dispersie. Capitolul Autoportret în oglindă are filiaţii vizibile cu precedentele, prin descifrarea, în textul lui Hesse, Ultima vară a lui Klingsor, a unor elementele marcate esenţial de viziunea nietzscheeană, în special prin trimiterile solare la „amiaza” din Aşa grăit-a Zarathustra. Oarecum într-o altă sferă, predominant sacrală, se poziţionează textul O imagine din Tacit, imago-ul anunţat fiind cel din ritualul Semnonilor („cei mai vechi şi cei mai de viţă dintre Suebi”) de a intra înlănţuiţi în pădure, ritual marcat de asemenea de interdicţia ridicării celui căzut la pământ. Eseul prezintă deschideri multiple (unele dintre ele de nebănuit iniţial) către palierele mitologiei şi istoriei religiilor, autorul comparând neobosit sursele şi interpretându-le critic, într-o analiză de imagini şi genealogii. Unul dintre capitolele cele mai captivante este cel despre Unicorn, fascinaţia detaliului regăsindu-se în analiza tapiseriilor aflate la New York, dar şi a celor de la Cluny şi a literaturii de specialitate prilejuită de acestea. Spaţiu propice unei astfel de abordări hermeneutice, universul artei medievale, bazată pe imagini şi asocieri semnificante, reflectă prin simbolistica vegetală dar şi animală sau magico-religioasă a tapiseriilor, un complex caracteristic de relaţii şi un imaginar propriu. Provocator, următorul studiu îşi propune explicit să discute anumite „adevăruri dilematice legate de tematica biblică a celor zece propunci”, într-un act comparatist de anvergură între diversele texte ale Vechiului Testament. Sunt luate în discuţie chestiuni de nuanţă privind „imaginea” divintăţiii în iudaism, interdicţiile şi diferitele paliere de interpretare ale acestora (sacral, social etc.) Eseul O plimbare prin agora ia în discuţie, plecând de la Republica platoniciană relaţia cetăţeanului atenian cu cetatea: centrul se desacralizează prin substituirea actului ritualic, religios, cu cel politic, agora funcţionând ca nucleu. Democraţia devine nu doar formula unei implicări maxime la nivel decizional a individului, ci deopotrivă contextul unei acaparări „disciplinare” de către polis a întregii energii individuale, cum observa autorul citându-l pe Fustel de Coulanges („cetăţeanul, întocmai ca funcţionarul din zilele noastre, aparţinea cu totul statului”). Un savuros pasaj trimite la cunoscuta „cenzură” platoniciană faţă de Mythos, şi în special de epopeile homerice, într-o ecuaţie în care formulele ludicului întâlnesc o interpretare atenta a viziunii greceşti asupra morţii. Ultimele două texte, mai sobre, aduc în discuţie două tipuri de perspectivă, una filosofică, relativistă, a lui Leszek Kolakowski şi cealaltă cultural-interpretativă, a psihoistoriei, în abordarea dramei Holocaustului. În prima dintre analize, ideea centrală, pornind de la viziunea filosofului de origine poloneză, este cea a fragilităţii fiinţei umane în raport cu Absolutul, derivată din „raportul inegal dintre cunoaştere şi experienţă”. Concepte fundamentale în sintaxa acestei raportări la Absolut sunt spaima metafizică, durata/ temporalitatea, raţiunea etc., într-o perspectivă fundamentată, aşa cum observa de altfel şi titlul, pe problemele culturii prezente. În fine, ultimul studiu, Holocaustul în interpretare psihoistorică, familiarizează cititorul cu instrumentele şi metodologia unei astfel de discipline, aplicate pe un caz esenţialmente problematic al secolului XX. Interpretarea conduce la elemente şocante, atât la nivel de informaţie cât mai ales în ceea ce priveşte concluziile: Holocaustul ar constitui un act de lustraţie faţă de o traumă colectivă, generaţională, act redirecţionat către o alteritate care ţine, paradoxal, de propria interiorioritate, „străinii” aflaţi printre „noi, cei puri” (p.166). Una dintre concluziile cele mai surprinzătoare dar în acelaşi timp articulată şi logică la care ajunge psihoistoria este faptul că războiul tinde să fie provocat nu de o naţiune în derivă, ci mai degrabă de una ce trăieşte „momente pozitive, amplitudinare”. Lucrarea semnată de Ştefan Borbély nu este, în ciuda caracterului său eterogen, un dosar de studii sau un simplu jurnal de lectură: dacă pe de o parte diversitatea temelor implică cititorul într-un caleidoscop fascinant al descoperirilor şi re-descoperirilor, fiecare text reuşeşte în mod fericit să obţină un echilibru între actul ştiinţific şi acea (cu o expresie asumată a autorului) „intensitate ambiguă, responsabilă a ludicului”.
Mi-e dor de starea de lectura si de luxul de a ma cufunda in pagini ca intr-o vacanta, fara 'urechi ciulite' si fire strans conectate - pana la refuz - la Real. Ma simt prizoniera intre scoartele unui tratat de teorii economice, intre statistici si cifre, visand numai la 'vacantele' romanesti de pe vremea lecturilor ....obligatorii (nenumarate, acaparatoare) din facultate.
